Vladimir Putin

Articolul președintelui Vladimir Putin “75 de ani de la Marea Victorie: Responsabilitatea comună față de istorie și viitor” este publicat pe pagina Preşedinţiei Ruse http://kremlin.ru/events/president/news/63527.

Text integral

19 iunie 2020

 

Au trecut 75 de ani de la încheierea Marelui Război pentru Apărarea Patriei. De-a lungul anilor, s-au succedat mai multe generații. Harta politică a planetei s-a schimbat. Nu mai există Uniunea Sovietică, care a înregistrat o victorie măreață şi zdrobitoare asupra nazismului, salvînd întreaga lume. Astăzi, evenimentele acelui război, chiar și pentru unii dintre participanți, reprezintă un trecut îndepărtat. De ce oare, atunci, în Rusia, ziua de 9 mai este considerată ca fiind cea mai importantă sărbătoare, iar pe 22 iunie viața pare să înghețe și simţim deodată un nod în gât?

Se obișnuiește să se spună că războiul a lăsat o amprentă profundă asupra istoriei fiecărei familii. În spatele acestor cuvinte se află soarta a milioane de oameni, suferințele lor și durerea pierderilor lor. Mândrie, adevăr și memorie.

Pentru părinții mei, războiul este chinul teribil al Leningradului asediat, unde a murit fratele meu de numai doi ani, Vitea, şi unde mama mea a supraviețuit ca printr-o minune. Tatăl meu, deşi scutit de serviciul militar, s-a oferit voluntar să-și apere orașul natal, asemeni altor milioane de cetățeni sovietici. El a fost grav rănit în luptele din sud-estul Leningradului. Și cu cât acești ani se îndepărtează de noi, cu atât mai mult simţim nevoia de a vorbi cu părinții, de a afla mai multe despre perioada de război din viețile lor. Însă iată că, odată cu trecerea timpului, aceste dialoguri devin imposibile, astfel că astăzi păstrez în sufletul meu conversațiile pe care le-am purtat odată cu tatăl și cu mama mea pe acest subiect şi încă mai păstrez în inimă emoţiile lor reţinute.

Este important pentru mine și pentru cei din generaţia mea, pentru copiii noștri, pentru nepoții şi strănepoții noştri să înțeleagă grelele încercări și suferința prin care au trecut strămoșii lor. Cum de au reuşit să supraviețuiască și cum de au putut învinge ? De unde a venit tăria lor de fier, care a surprins și a fascinat întreaga lume? Da, într-adevăr, și-au apărat atunci casele, copiii, pe cei dragi, familiile lor. Însă cu toţii au fost uniţi de dragostea pentru Patria Mamă. Acest sentiment profund şi personal se reflectă pe deplin în esența poporului nostru și a devenit una dintre trăsăturile definitorii în lupta sa eroică, plină de sacrificii, împotriva naziștilor.

Ne întrebăm adesea: se va comporta oare generația actuală, ce va face într-o situație critică? Prin fața ochilor mei se perindă tineri medici, asistente, uneori studenții de mai ieri, care astăzi merg în “zone critice” pentru a salva vieţi. Militarii noștri, cei care au luptat pînă la sacrificiul suprem împotriva terorismului internațional din Caucazul de Nord, din Siria, sunt cu toţii foarte tineri! Mulți dintre luptătorii legendarei și nemuritoarei companii de desant aerian aveau doar 19-20 de ani. Însă cu toții s-au dovedit ostaşi de nădejde ai Patriei noastre, pe care au apărat-o în Marele Război Patriotic.

Prin urmare, sunt sigur că în caracterul popoarelor Rusiei stă dorinţa de a-ţi îndeplini datoria, de a nu-ţi precupeţi eforturile, dacă circumstanțele o cer. Altruismul, patriotismul, dragostea pentru casa natală, pentru familie, pentru Patrie – toate aceste valori sunt încă fundamentale pentru societatea rusă. Pe acestea se sprijină, în mare măsură, suveranitatea țării noastre.

Avem, astăzi, noi tradiții născute din popor, cum ar fi “Regimentul Nemuritor”. Acesta este un marș al memoriei noastre recunoscătoare, o legătură vie, de sânge, între generații. Milioane de oameni merg la aceste procesiuni cu fotografii ale rudelor lor care au apărat Patria și au învins nazismul. Ceea ce înseamnă că viețile, încercările și sacrificiile lor, victoria pe care ne-au dobîndit-o, nu vor fi uitate niciodată.

Este responsabilitatea noastră să facem totul pentru respectarea trecutului și în viitor, pentru a preveni repetarea acelor teribile tragedii. Prin urmare, am considerat că este de datoria mea să vorbesc despre cel de-al doilea război mondial și despre Marele Război pentru Apărarea Patriei. Am discutat în mod repetat pe această temă în timpul întrevederilor mele cu liderii lumii, şi am remarcat de fiecare dată înțelegerea pe care au manifestat-o pentru acest subiect. La sfârșitul anului trecut, la summit-ul liderilor țărilor CSI, am fost cu toții unanimi: este important să transmitem posterității amintirea că victoria asupra nazismului a fost câștigată în primul rând de poporul sovietic, că în această luptă eroică – pe front, şi în spatele frontului – au fost antrenaţi reprezentanți ai tuturor republicilor Uniunii Sovietice. În același timp, am discutat cu ceilalţi şefi de state despre dificila perioadă de dinainte de război.

Această conversație a provocat o mare rezonanță în Europa și în lume. Aşadar, revenirea la lecțiile trecutului este cu adevărat necesară și de actualitate. În același timp, s-au înregistrat numeroase reacţii emotive, complexe slab ascunse, precum şi acuzații zgomotoase. O serie de politicieni s-au grăbit să declare că Rusia încearcă să rescrie istoria. Cu toate acestea, nici unul dintre ei nu a reuşit să respingă vreun fapt, sau vreun argument invocat. Desigur, este dificil și chiar imposibil de a contesta documentele originale ale epocii, care, apropo, sunt păstrate nu numai în arhive ruseşti, ci şi în arhivele străine.

Prin urmare, este necesar să continuăm să analizăm cauzele care au dus la cel de-al doilea război mondial, să reflectăm asupra evenimentelor sale complexe, asupra tragediilor și victoriilor, să tragem învăţăminte pentru țara noastră și pentru întreaga lume. Aici, repet, este de o importanţă fundamentală să ne bazăm doar pe materiale de arhivă, pe mărturii ale contemporanilor, pentru a exclude orice speculații ideologice și politizate.

Încă o dată, permiteți-mi să vă reamintesc lucrul evident: cauzele profunde ale celui de-al Doilea Război Mondial provin în mare parte din deciziile luate după Primul Război Mondial. Tratatul de la Versailles a devenit un simbol al nedreptății profunde pentru Germania. De fapt, a fost vorba despre jaful țării, care a fost obligată să plătească aliaților occidentali despăgubiri uriașe, epuizând economia sa. Comandantul suprem al forțelor aliate, mareșalul francez F. Fosch, a descris profetic Versailles: "Aceasta nu este pace, este un armistițiu de douăzeci de ani."

Umilința percepută la nivel național a fost cea care a pregătit terenul pentru alimentarea sentimentelor radicale și revanșiste în Germania. Naziștii au speculat cu pricepere aceste sentimente, pe care şi-au construit propaganda, promițând să elibereze Germania de “moștenirea Versailles-ului”, să restabilească forţa pierdută, împingînd, de fapt, poporul german înspre un nou război. În mod paradoxal, statele occidentale, în special Regatul Unit și Statele Unite, au contribuit direct sau indirect la acest lucru. Cercurile lor financiare și industriale au investit foarte activ în fabricile și uzinele germane care produceau echipament militar. Iar printre aristocrați și precum şi printre reprezentanţii establishment-ului politic s-au găsit numeroşi susținători ai mișcărilor radicale, de extremă dreaptă, naționaliste, care au câștigat puterea în Germania și Europa.

“Noua ordine mondială” de la Versailles a generat numeroase contradicții ascunse și conflicte evidente. La originea acestora se aflau frontierele noilor state europene, întocmite în mod arbitrar de către învingătorii Primului Război Mondial. Aproape imediat după apariția acestor noi frontiere pe hartă au început dispute şi pretenții teritoriale reciproce, care s-au transformat în situaţii explozive cu efect întîrziat.

Unul dintre cele mai importante rezultate ale Primului Război Mondial a fost crearea Ligii Națiunilor. Această organizație internațională a adus cu sine mari speranțe pentru pacea pe termen lung și pentru securitatea colectivă. A fost o idee progresistă, a cărei implementare consecventă ar fi putut, fără exagerare, să prevină repetarea ororilor primului război mondial.

Cu toate acestea, Liga Națiunilor, dominată de puterile victorioase - Marea Britanie și Franța - , și-a demonstrat ineficiența și s-a împotmolit în discursuri lipsite de eficienţă. Apelurile repetate ale Uniunii Sovietice de a forma un sistem echitabil de securitate colectivă nu au fost ascultate, nici în cadrul Ligii Națiunilor și nici pe continentul european. Ne referim aici la încheierea unui pact est-european și a unui pact pentru zona pacifică, care ar fi putut opri agresiunea. Aceste propuneri au fost ignorate.

Liga Națiunilor nu a reușit să prevină conflictele din diferite părți ale lumii, cum ar fi atacul Italiei asupra Etiopiei, Războiul Civil Spaniol, agresiunea Japoniei împotriva Chinei și Anschluss-ul Austriei. În cazul complotului de la München, în care, pe lângă Hitler și Mussolini, au fost implicaţi şi liderii Marii Britanii și Franței, cu aprobarea deplină a Consiliului Ligii Națiunilor, a a fost decisă dezmembrarea Cehoslovaciei. De remercat, în această privință că, spre deosebire de mulți dintre liderii de atunci ai Europei, Stalin nu s-a compromis pe sine acceptînd o întâlnire față în față cu Hitler, deşi Hitler era considerat de cercurile occidentale drept un politician respectabil, oaspete binevenit în capitalele europene.

Polonia a contribuit, de asemenea, la dezmembrarea Cehoslovaciei împreună cu Germania. A fost stabilit de comun acord, împărţirea teritoriului cehoslovac. La 20 septembrie 1938, ambasadorul Poloniei în Germania, J. Lipsky, îl informa pe ministrul polonez de externe J. Bek despre asigurările date de Hitler: “... Dacă Polonia și Cehoslovacia ajung la un conflict pe baza intereselor poloneze din Teschen, Reich-ul va fi de partea noastră”. Liderul naziștilor chiar a dat indicii, şi a informat partea poloneză să acţioneze “... numai după ce germanii vor ocupa zona Sudeţilor”.

Polonia a înţeles că fără sprijinul lui Hitler planurile ei de expansiune ar fi fost sortite eșecului. Citez aici o înregistrare a conversației ambasadorului german la Varșovia G.A. Moltke cu J. Beck la 1 octombrie 1938 despre relațiile polono-cehe și poziția URSS în această privință: “... Domnul Beck... și-a exprimat recunoștința pentru tratamentul loial al intereselor poloneze la Conferința de la München, precum și pentru sinceritatea relațiilor pe durata conflictului ceh. Guvernul și publicul [polonez] aduc un omagiu poziției Fuhrer-ului și cancelarului Reichului”.

Dezmembrarea Cehoslovaciei a fost un act crud și cinic. Acordul de la München a spulberat chiar și acele garanții formale şi fragile care mai rămăseseră pe continent, arătînd că acordurile reciproce sunt lipsite de valoare. Complicitatea de la München a fost cea care a declanșat marele război din Europa.

Astăzi, politicienii europeni, în special liderii polonezi, ar dori să facă uitat acordul de la München. De ce oare? Poate din cauză că țările participante și-au trădat atunci obligațiile, sprijinind complotul de la München, unele dintre ele chiar participînd la împărțirea prăzii, însă mai ales, din cauză că astăzi le este oarecum incomod să li se reamintească faptul că, în acele zile dramatice din 1938, numai URSS a luat apărarea Cehoslovaciei.

Uniunea Sovietică, pe baza obligațiilor sale internaționale, inclusiv a acordurilor sale cu Franța și Cehoslovacia, a încercat să prevină tragedia. Polonia, în urmărirea intereselor sale, a împiedicat prin toate mijloacele crearea unui sistem de securitate colectivă în Europa. Ministrul polonez de Externe J. Beck îi scria - pe 19 septembrie 1938 - ambasadorului J. Lipsky înainte de întâlnirea sa cu Hitler: “... În ultimul an, guvernul polonez a respins de patru ori oferta de a se alătura unei intervenții internaționale pentru apărarea Cehoslovaciei”.

Marea Britanie, precum și Franța, care era atunci principalul aliat al cehilor și slovacilor, au ales să renunțe la garanțiile lor și să sacrifice această țară est-europeană. Nu doar să o abandoneze, ci să direcționeze aspirațiile naziștilor spre est cu speranţa că Germania și Uniunea Sovietică se vor ciocni în mod inevitabil și vor se vor epuiza într-un conflict sîngeros.

Aceasta a fost politica occidentală de “pacificare”. Această atitudine s-a manifestat nu numai în legătură cu cel de-al treilea Reich, ci și cu alți participanți la așa-numitul Pact Anti-Comintern - Italia fascistă și Japonia militaristă. Punctul culminant al acestei politici în Orientul Îndepărtat a fost acordul anglo-japonez din vara anului 1939, care a dat Tokyo-ului libertatea de acţiona în China. Principalele puteri europene nu au vrut să recunoască pericolul mortal pentru întreaga lume care venea dinspre Germania și aliații săi, şi se așteptau ca războiul să le ocolească.

Complicitatea de la München a arătat Uniunii Sovietice că țările occidentale îşi vor rezolva problemele de securitate fără a lua în considerare interesele sale și сă aceste ţări ar putea forma, la nevoie, un front antisovietic.

În același timp, Uniunea Sovietică a încercat să folosească orice șansă pentru a crea o coaliție antihitleristă, aceasta, în ciuda poziției duplicitare a țărilor occidentale. Astfel, prin intermediul serviciilor de informații, conducerea sovietică a primit informații detaliate despre contactele secrete anglo-germane din vara anului 1939. Vă rugăm să rețineți: acestea au fost deosebit de intense, și aproape simultane cu negocierile trilaterale ale reprezentanților Franței, Marii Britanii și URSS, pe care partenerii occidentali, dimpotrivă, le-au tărăgănit în mod deliberat. În acest sens, este elocvent documentul destinat instruirii misiunii militare britanice, sosite la Moscova în august 1939. Acesta precizează în mod explicit că delegația trebuie “să negocieze foarte lent”, că “guvernul Regatului Unit nu este pregătit să își asume angajamente detaliate care ar putea să-i limiteze libertatea de acțiune, în nicio situaţie”. Aș remarca, de asemenea, că, spre deosebire de britanici și francezi, delegația sovietică a fost condusă de liderii de vîrf ai Armatei Roșii, care aveau toate puterile necesare pentru a “semna o convenție militară privind organizarea apărării militare a Angliei, Franței și URSS împotriva agresiunii în Europa”.

Polonia a jucat şi ea un rol în eșecul negocierilor, nedorind să-şi asume vreo obligaţie față de partea sovietică. Chiar și sub presiunea aliaților occidentali, conducerea poloneză a refuzat să coopereze cu Armata Roșie în confruntarea cu Wehrmacht-ul. Abia când s-a aflat despre deplasarea lui Ribbentrop la Moscova, J. Beck, fără prea multă tragere de inimă, nu direct, ci prin intermediul unor diplomați francezi, a transmis părţii sovietice: “... În cazul unor acțiunilor comune împotriva agresiunii germane, cooperarea dintre Polonia și URSS, - în condiții tehnice care urmează să fie stabilite - , nu este exclusă.” Totodată, el le-a explicat colegilor săi: “... Nu am nimic împotriva acestei formulări; aceasta este destinată a facilita tactica, pentru că viziunea noastră principială asupra URSS este finală și rămâne neschimbată”.

În situația respectivă, Uniunea Sovietică a semnat tratatul de neagresiune cu Germania, fiind practic ultima dintre țările europene care să încheie un astfel de tratat. Şi aceasta pe fondul pericolului iminent de a purta război pe două fronturi - cu Germania în vest și cu Japonia în est, unde au fuseseră deja angajate lupte intense pe fluviul Halhin-Gol.

Lui Stalin și anturajului său li se pot aduce multe acuzații. Ne amintim atât de crimele regimului împotriva propriului său popor, cât și de ororile represiunii în masă. Repet, liderilor sovietici le pot fi reproșate multe, însă nu și lipsa de înțelegere a naturii amenințărilor externe. Ei au înţeles că Uniunea Sovietică va fi lăsată singură faţă în faţă cu Germania și aliații săi, și au acționat conştienţi de acest pericol real, în încercarea de a câștiga timp prețios pentru a consolida apărarea țării.

Există o mulțime de discuții și plângeri cu privire la Tratatul de neagresiune încheiat la acel moment. Da, Rusia este succesorul URSS, iar perioada sovietică cu toate triumfurile și tragediile sale este o parte integrantă a istoriei noastre milenare. Dar aș dori, de asemenea, să vă reamintesc că Uniunea Sovietică a oferit o evaluare legală și morală a așa-numitului Pact Molotov-Ribbentrop. Rezoluția Consiliului Suprem din 24 decembrie 1989 a condamnat oficial protocoalele secrete ca fiind un “act de putere personală” care nicidecum nu reflecta “voința poporului sovietic, care nu poate fi făcut responsabil pentru această înţelegere”.

Cu toate acestea, alte state preferă să nu-și amintească acordurile purtînd semnăturile naziștilor și politicienilor occidentali. Ca să nu mai vorbim de evaluarea juridică sau politică a unei astfel de cooperări, de la aprobarea tacită a unor lideri europeni a planurilor barbare ale naziștilor până la încurajarea lor directă. Iată fraza cinică rostită de ambasadorul Poloniei în Germania J. Lipsky, într-o conversație cu Hitler la 20 septembrie 1938: “... pentru soluţia la “problema evreiască”... îi vom ridica un monument frumos la Varșovia”.

De asemenea, nu știm dacă au existat "protocoale secrete" și anexe la acordurile mai multor țări cu naziștii. Tot ce a mai rămas e să le crezi pe cuvânt. Materialele privind negocierile secrete anglo-germane nu au fost declasificate. Prin urmare, solicităm tuturor statelor să intensifice procesul de deschidere a arhivelor proprii, publicând documente necunoscute anterior despre perioadele de dinainte de război și din timpul războiului - așa a făcut Rusia în ultimii ani. Suntem pregătiți pentru o cooperare amplă, pentru proiecte comune de cercetare ale istoricilor.

Dar să ne întoarcem la evenimentele care au precedat cel de-al doilea război mondial. Ar fi fost naiv să credem că, odată dezmembrată Cehoslovacia, Hitler nu va mai avea vreo altă pretenţie teritorială. De data aceasta, faţă de complicele său recent în dezmembrarea Cehoslovaciei -Polonia. Motivul invocat de această dată a fost, de asemenea, moștenirea Versailles-ului, respectiv soarta așa-numitului coridor Danzig. Răspunderea pentru tragedia ulterioară a Poloniei revine în întregime conducerii poloneze de atunci, care a împiedicat încheierea unui acord militar anglo-franco-sovietic, şi care şi-a pus speranţele în ajutorul partenerilor săi occidentali, expunînd astfel propriul popor tăvălugului mașinii de război hitleriste.

Ofensiva germană s-a dezvoltat în deplină conformitate cu doctrina blitzkrieg-ului. În ciuda rezistenței eroice și îndîrjite a armatei poloneze, la o săptămână după începerea războiului, pe 8 septembrie 1939, trupele germane se aflau deja la periferia Varșoviei. Iar pe 17 septembrie elita militară și politică a Poloniei se refugiase deja pe teritoriul României, trădându-și poporul, care a continuat să lupte împotriva invadatorilor.

Aliații occidentali nu s-au ridicat la nivelul aşteptărilor polonezilor. După declarația de război a Germaniei, trupele franceze au avansat doar câteva zeci de kilometri adâncime în teritoriul german. Totul părea o demonstrație de acțiuni în forţă. În plus, Consiliul Militar Suprem Anglo-Francez, care s-a reunit prima dată la Abbeville, Franța, din 12 septembrie 1939, a decis să oprească ofensiva din cauza dezvoltării rapide a evenimentelor din Polonia. Atunci a început celebrul “război ciudat”. O trădare evidentă, din partea Franței și Angliei, a obligațiilor acestora față de Polonia.

Mai târziu, în timpul proceselor de la Nürnberg, generalii germani au explicat succesul lor rapid în est; fostul șef de stat major al conducerii operaționale a Comandantului Suprem al Forțelor Armate Germane, generalul A. Jodl a recunoscut: “... Dacă nu am fost înfrînţi în 1939, aceasta se datorează faptului că aproximativ 110 divizii franceze și britanice, aflate în stare de alertă pe durata războiului nostru cu Polonia au rămas complet inactive în Occident în faţa a 23 de divizii germane”.

Am solicitat scoaterea din arhive a tuturor materialelor legate de contactele dintre URSS și Germania în zilele dramatice din august și septembrie 1939. Potrivit documentelor, alineatul (2) din Protocolul secret la Tratatul de neagresiune dintre Germania și URSS din 23 august 1939 stabilea că, în cazul reorganizării teritoriale și politice a regiunilor care alcătuiau statul polonez, granița sferelor de interese ale celor două țări semnatare ar trebui “să treacă aproximativ de-a lungul liniilor cursurilor de apă Narev, Vistula și San”. Cu alte cuvinte, în sfera de influenţă sovietică au intrat nu numai teritoriile în care locuia o populație predominant ucraineană și belarusă, ci și teritoriile istorice poloneze dintre Bug și Vistula. Acest fapt nu este cunoscut nici acum de multă lume.

Nu era cunoscut nici faptul că imediat după atacul asupra Poloniei din primele zile ale lui septembrie 1939, Berlinul a cerut în mod constant și repetat Moscovei să se alăture acțiunilor militare. Cu toate acestea, conducerea sovietică a ignorat aceste apeluri și nu s-a lăsat atrasă de evenimentele dramatice în desfăşurare.

Abia atunci când - în cele din urmă - a devenit clar că Marea Britanie și Franța nu caută să-și ajute aliatul, iar Wehrmacht-ul este capabil să ocupe rapid întreaga Polonie și să ajungă de fapt pînă la Minsk, conducerea sovietică a decis intrarea - în dimineața zilei de 17 septembrie – a unităților militare ale Armatei Roșii în așa-numitele teritorii de frontieră estică ale Polonie, astăzi părţi a teritoriului Belarusului, Ucrainei și Lituaniei.

Evident, nu au existat alte opțiuni. În caz contrar, riscurile pentru URSS ar fi crescut foarte mult, deoarece, repet, vechea graniță sovieto-poloneză trecea la doar câteva zeci de kilometri de Minsk, iar inevitabilul război cu naziștii ar fi putut începe din poziții strategice extrem de nefavorabile pentru URSS. Milioane de oameni de naționalități diferite, inclusiv evrei care locuiau în apropiere de Brest și Grodno, Przemyśl, Lvov și Vilno (Vilnius), ar fi fost abandonaţi pentru a fi exterminaţi de naziști și de acoliții lor locali - anti-semiți și naționaliști radicali.

Uniunea Sovietică a încercat până în ultimul moment să evite participarea la escaladarea conflictului și nu a dorit să joace jocul Germaniei, ceea ce a condus la contactul real al trupelor sovietice și germane pe un aliniament aflat mult mai la est de granițele stipulate iniţial în protocolul secret. Nu pe cursul Vistulei, ci de-a lungul așa-numitei “linii Curzon”, care în 1919 fusese recomandată de Antantă ca graniță estică a Poloniei.

După cum se ştie, modul conjunctiv, care exprimă posibilul sau realizabilul, este dificil de aplicat evenimentelor din trecut. Voi spune doar că în septembrie 1939 conducerea sovietică a avut ocazia să împingă granițele vestice ale URSS şi mai la vest, până la Varșovia, însă a decis să nu facă acest lucru.

Germania a propus stabilirea unui nou status quo. Pe 28 septembrie 1939, la Moscova, Ribbentrop și Molotov au semnat Tratatul de Prietenie și de Frontieră dintre URSS și Germania, precum și un protocol secret privind schimbarea frontierei de stat, care recunoştea linia de demarcație “de facto“ dintre cele două armate.

În toamna anului 1939, rezolvându-și sarcinile militaro-strategice, defensive, Uniunea Sovietică a început procesul de încorporare a Letoniei, Lituaniei și Estoniei. Aderarea lor la URSS a fost realizată pe bază contractuală, cu acordul autorităților alese. Acest lucru a fost în conformitate cu dreptul internațional și de stat la momentul respectiv. În plus, orașul Vilno (Vilnius) și regiunea înconjurătoare, aflate anterior în componenţa Poloniei, au fost returnate Lituaniei în octombrie 1939. Republicile baltice, ca parte a URSS, și-au păstrat autoritățile, limba, au avut reprezentare în structurile de stat superioare sovietice.

În toate aceste luni a continuat lupta diplomatică și militaro-politică precum și activitatea de culegere de informații. Moscova a înțeles că se afla în faţa unui dușman ireconciliabil și crud, că războiul ascuns împotriva nazismului era deja în plină desfășurare. Și nu există nici un motiv pentru a percepe declarațiile oficiale, notele de protocol formale din acei ani ca fiind dovezi ale “prieteniei” dintre URSS și Germania. URSS a avut contacte comerciale și tehnice active nu numai cu Germania, ci și cu alte țări. În același timp, Hitler a încercat în mod repetat să atragă URSS într-o confruntare cu Marea Britanie, însă conducerea sovietică nu a cedat acestor presiuni.

Ultima încercare de a convinge Uniunea Sovietică să acționeze împreună Hitler a făcut în timpul vizitei lui Molotov la Berlin în noiembrie 1940. Însă Molotov a respectat cu stricteţe instrucțiunile lui Stalin, limitându-se la conversații generale despre ideea ca germanii să se alăture Pactului celor Trei - o alianță a Germaniei, Italiei și Japoniei - semnată în septembrie 1940 și îndreptată împotriva Marii Britanii și Statelor Unite. Nu este o coincidență faptul că pe 17 noiembrie Molotov l-a instruit pe ambasadorul sovietic I. Maysky, care se afla la Londra, după cum urmează: “Pentru orientarea dumneavoastră... Niciun tratat nu a fost semnat la Berlin și nici nu a fost prevăzut acest lucru. Discuţiile de la Berlin a fost limitate... la un schimb de opinii... Germanii și japonezii par să-şi dorească foarte mult să ne împingă înspre o intervenţie în Golful Persic și India. Am respins discuția pe această temă deoarece considerăm că astfel de sugestii din partea Germaniei sînt inadecvate”. Iar pe 25 noiembrie, conducerea sovietică a pus capăt discuţiei, înaintînd oficial Berlinului condiții inacceptabile pentru naziști, inclusiv retragerea trupelor germane din Finlanda, tratatul de asistență reciprocă dintre URSS și Bulgaria și o serie de altele, eliminând astfel în mod deliberat orice posibilitate de aderare la pactul respectiv. Această poziție l-a convins în cele din urmă pe Fuhrer în intenția sa de a începe un război împotriva URSS. În decembrie, lăsând la o parte toate avertismentele strategilor săi cu privire la pericolul catastrofal al războiului pe două fronturi, Hitler a aprobat planul “Barbarossa”. El a făcut acest lucru, dându-și seama că Uniunea Sovietică este principala forță care se va confrunta în Europa, iar viitoarea bătălie din est va decide rezultatul războiului mondial. Și era sigur că campania sa militară spre Moscova va fi scurtă și victorioasă.

Ceea ce aș dori să subliniez este faptul că țările occidentale au fost de acord cu acțiunile sovietice de la acea vreme, au recunoscut dorința Uniunii Sovietice de a-și asigura securitatea. Astfel, la 1 octombrie 1939, șeful de atunci al amiralității britanice W. Churchill a declarat într-un discurs la radio: “Rusia urmărește o politică rece de apărare a propriilor interese... Pentru a proteja Rusia de amenințarea nazistă, era în mod clar necesar ca armatele ruse să staţioneze pe această linie [noua frontieră de vest]”. pe 4 octombrie 1939, în Camera Lorzilor, secretarul britanic de externe, E. Halifax, declara: “... Trebuie amintit că acțiunile guvernului sovietic au fost de a muta frontiera, în esență, pe linia recomandată în timpul Conferinței de la Versailles de către lordul Curzon... Citez aici doar fapte istorice și cred că acestea sunt incontestabile”. Cunoscutul politician și om de stat britanic D. Lloyd-George sublinia următoarele: “Armatele ruse au ocupat teritorii care nu sunt poloneze și care au fost capturate cu forța de Polonia după Primul Război Mondial... Ar fi un act de nebunie criminală să pui avansarea ruşilor pe acelaşi plan cu avansarea germanilor”.

În conversațiile lor informale cu ambasadorul sovietic I. Maysky, înalți politicieni și diplomați britanici au vorbit şi mai sincer. Ministrul adjunct de externe britanic R. Butler afirma, la 17 octombrie 1939: “...În cercurile guvernamentale britanice cred că nu poate exista nici o îndoială cu privire la imposibilitatea revenirii Ucrainei de Vest și a Belarusului înapoi la Polonia. Guvernul britanic s-ar considera destul de mulțumit dacă ar fi posibilă crearea unei Polonii etnice de dimensiuni modeste, cu garanţiile atît ale URSS și Germaniei, precum și ale Angliei și Franței”. Pe 27 octombrie 1939, consilierul șef al lui N. Chamberlain, G. Wilson afirma: “Polonia trebuie... să fie restaurată ca un stat independent constituit pe baza sa etnică, însă fără Ucraina de Vest și Belarus.”

Este demn de remarcat faptul că în timpul acestor conversații era sondat terenul pentru a îmbunătăți relațiile sovieto-britanice. Aceste contacte au pus în mare parte bazele unei viitoare alianțe și coaliții antihitleriste. Printre politicienii vizionari responsabili s-a remarcat W. Churchill, care, în ciuda antipatiei cunoscute față de URSS, a susținut anterior cooperarea cu aceasta. În mai 1939, în Camera Comunelor, el declara: “Ne vom afla în pericol de moarte dacă nu vom putea crea o mare alianță împotriva agresiunii. Ar fi cea mai mare prostie dacă am respinge cooperarea naturală cu Rusia Sovietică”. Iar după începutul ostilităților în Europa – într-o întâlnire cu I. Maysky pe 6 octombrie 1939 – Churchill mărturisea: “...Nu există contradicții grave între Marea Britanie și URSS și, prin urmare, nu există motive pentru relații tensionate și nesatisfăcătoare. Guvernul britanic... Aș ar dori să dezvolte... relațiile comerciale. De asemenea, ar fi pregătit să discute orice alte măsuri care ar putea îmbunătăți relațiile reciproce”.

Cel de-al doilea război mondial nu s-a întâmplat peste noapte, nu a început în mod neașteptat, brusc. Iar agresiunea Germaniei împotriva Poloniei nu a fost bruscă. Este rezultatul multor tendințe și factori în politica mondială din acea perioadă. Toate evenimentele de dinainte de război s-au înşiruit într-un singur lanț fatidic. Însă, desigur, principalul lucru care a predeterminat cea mai mare tragedie din istoria omenirii este egoismul, lașitatea, aprobarea agresorului, refuzul elitelor politice de a găsi un compromis.

Prin urmare, nu este corect să spunem că vizita de două zile la Moscova a ministrului nazist de externe Ribbentrop este principalul motiv care a dat naștere celui de-al Doilea Război Mondial. Toate țările conducătoare, în grade diferite, poartă partea lor de vină pentru începutul acestui război. Fiecare dintre ele a făcut greșeli ireparabile, crezând cu trufie că vor putea să-i păcălească pe ceilalţi, să-și asigure avantaje unilaterale sau să stea departe de iminentul conflict mondial. Această miopie, acest refuz de a crea un sistem de securitate colectivă a costat omenirea milioane de vieţi pierdute şi pierderi colosale.

Scriu despre toate acestea fără nici cea mai mică intenție de a-mi asuma cumva rolul de judecător, sau de a da vina pe cineva ori de a justifica ceva, mai ales nu cu intenţia de a iniția o nouă rundă de confruntări internaționale în domeniul istoric, în care să fie atrase state și popoare. Cred că este necesară căutarea unor evaluări echilibrate ale evenimentelor din trecut în care ar trebui să fie implicată știința academică, cu o largă reprezentare a oamenilor de știință cu autoritate din diferitele țări. Cu toții avem nevoie de adevăr și obiectivitate. În ceea ce mă privește, am chemat întotdeauna la un dialog calm, deschis și bazat pe încredere, la o viziune autocritică și imparțială asupra trecutului comun. O astfel de abordare ne va permite să nu mai repetăm greșelile făcute atunci și să asigurăm o dezvoltare pașnică și prosperă pentru mulți ani de acum înainte.

Cu toate acestea, mulți dintre partenerii noștri nu sunt încă pregătiți să lucreze împreună cu noi. Dimpotrivă, urmărindu-și scopurile, ei sporesc numărul și amploarea atacurilor informaționale împotriva țării noastre, vor să ne oblige la scuze, să ne simţim vinovați, dînd publicităţii declarații adesea ipocrite. De exemplu, rezoluția “Cu privire la importanța păstrării memoriei istorice pentru viitorul Europei” aprobată de Parlamentul European la 19 septembrie 2019, acuză în mod direct URSS - împreună cu Germania nazistă - de declanșarea celui de-al doilea război mondial. Desigur, nu există nici o mențiune despre acordul München în respectivul text.

Cred că astfel de “hârtii”, - îmi pare rău, nu pot numi această rezoluție “document”, poartă amenințări reale şi periculoase - cu toate că așteptările evidente de declanşare a unui scandal. La urma urmei, este un text acceptat de un organism internaţional foarte respectat. Ce a demonstrat acest text adoptat ? Din păcate, a demonstrat o politică iresponsabilă de distrugere a ordinii mondiale postbelice. O ordine mondială postbelică stabilită atunci ca datorie de responsabilitate şi de onoare a unor ţări, ai căror reprezentanți – iată - astăzi votează pentru această declarație falsă. Contestînd astfel concluziile Tribunalului de la Nürnberg, precum şi eforturile comunității internaționale, care a creat instituții internaționale universale după victoria din 1945. Permiteți-mi să vă reamintesc în această privință că procesul de integrare europeană, în timpul căruia au fost create structurile relevante ale Europei, inclusiv Parlamentul European, a fost posibil doar ca urmare a lecțiilor învățate din trecut, ca urmare a evaluărilor juridice și politice clare ale trecutului. Iar cei care pun la îndoială în mod deliberat acest consens distrug fundamentele întregii Europe postbelice.

În plus față de amenințarea la adresa principiilor fundamentale ale ordinii mondiale, există, de asemenea, o parte morală. Batjocorirea memoriei este o josnicie. Josnicia intenționată, ipocrită, conștientă, atunci când în declarațiile despre cea de-a 75-a aniversare a sfârșitului celui de-al doilea război mondial sînt enumeraţi toți membrii coaliției antihitleriste, cu excepția URSS. Josnicie lașă atunci când monumentele ridicate în onoarea luptătorilor împotriva nazismului sunt demolate, justificând aceste acțiuni rușinoase cu sloganuri false de luptă împotriva unei ideologii nedorite și a unei presupuse ocupații. Josnicie sângeroasă atunci când cei care se opun neo-naziștilor și urmaşilor lui Bandera sunt uciși și arși. Repet, josnicia se manifestă în moduri diferite, însă nu încetează să fie dezgustătoare.

A uita lecțiile istoriei conduc inevitabil la rezultate dezastruoase. Vom apăra cu fermitate adevărul pe baza faptelor istorice documentate și vom continua să vorbim onest și imparțial despre evenimentele celui de-al doilea război mondial. Aceasta include un proiect la scară largă pentru a crea în Rusia cea mai mare colecție de documente de arhivă, film și materiale fotografice cu privire la istoria celui de-al doilea război mondial, precum şi la perioada de dinainte de război.

Această activitate este deja în curs de desfășurare. Multe materiale noi, descoperite de curînd, declasificate, au fost, de asemenea, folosite în pregătirea acestui articol. În această privință, pot afirma în mod responsabil că nu există documente de arhivă care să confirme versiunea intenției Uniunii Sovietice de a lansa un război preventiv împotriva Germaniei. Da, conducerea militară sovietică a respectat doctrina ca, în caz de agresiune, Armata Roșie să respingă rapid inamicul, continuînd ofensiva și purtînd război pe teritoriul inamic. Cu toate acestea, astfel de planuri strategice nu au însemnat deloc vreo intenție de a ataca Germania.

Desigur, astăzi istoricii sînt în posesia unor documente de planificare militară, a directivelor cartierului general sovietic și german. În cele din urmă, știm cum s-au desfăşurat evenimentele în realitate. Cu astfel de informaţii, se poate vorbi despre acțiuni, greșeli, calcule greșite ale conducerii militare și politice a țării. Voi spune un lucru în această privință: cu tot fluxul intens al dezinformării, liderii sovietici au primit şi informații reale despre agresiunea iminentă a naziștilor. În lunile de dinainte de război, s-au luat măsuri pentru îmbunătățirea pregătirii de luptă a țării, inclusiv recrutarea sub acoperire, redistribuirea unităţilor militare și a rezervelor din districtele militare interne în lungul granițelor vestice.

Războiul nu a fost ceva brusc, era de așteptat să se întîmple, era pregătit. Însă lovitura nazistă a fost una cu adevărat fără precedent în istoria puterii distructive. Pe 22 iunie 1941, Uniunea Sovietică s-a confruntat cu cea mai puternică armată mobilizată și antrenată din lume, armată deservită de potențialul industrial, economic și militar al aproape întregii Europe. În această invazie devastatoare au luat parte nu numai Wehrmacht-ul, ci și sateliții Germaniei, trupele multor alte state ale continentului european.

Cele mai grave înfrângeri militare din 1941 au pus țara în pragul dezastrului. Restabilirea capacității de luptă, a controlului s-a făcut prin metode extraordinare, printr-o mobilizare generală, printr-o încordare a tuturor forțelor statului și societăţii. În vara anului 1941, sub focul inamic, a început evacuarea înspre estul țării a milioane de cetățeni, a sute de uzine și de facilități de producție. În cel mai scurt timp posibil în spatele frontului a fost restabilită producția de arme și muniții, care a început să ajungă pe front în prima iarnă de război, iar până în 1943 au fost depășiţi indicatorii de producție militară ai Germaniei și aliaților săi. Timp de un an și jumătate, poporul sovietic a făcut ceea ce părea imposibil, atât pe front, cât și în spatele frontului. Astăzi ne este dificil de înțeles, de imaginat, ce eforturi incredibile, cît curaj şi dăruire au necesitat aceste mari realizări.

Împotriva maşinii de război invadatoare a unui inamic puternic, înarmat până în dinți, s-a ridicat forța gigantică a societății sovietice, unită de dorința de a-și proteja Patria, de a înfrînge inamicul, care a călcase în picioare viața pașnică, planurile și speranțele oamenilor.

Desigur, în timpul acestui război teribil şi sângeros, unii au fost cuprinşi de frică, de confuzie, de disperare. Au fost şi trădări și dezertări. Greșelile violente cauzate de revoluție și de războiul civil, nihilismul, atitudinea dispreţuitoare față de istoria națională, faţă de tradițiile, faţă de credințele populare, pe care bolșevicii au încercat să le impună, mai ales în primii ani de la venirea la putere, s-au făcut simțite în plin război. Însă atitudinea generală a cetățenilor sovietici, a compatrioților noștri din străinătate, a fost aceea de a salva Patria Mamă. A fost un impuls real, de neoprit. Oamenii au căutat sprijin în adevăratele valori patriotice.

“Strategii” naziști erau convinși că un stat multinațional uriaș putea fi cu ușurință înfrînt. Era de așteptat ca războiul izbucnit brusc, cruzimea și greutățile insuportabile să exacerbeze în mod inevitabil diferenţele interetnice, iar țara să poată fi dezmembrată. Hitler a declarat direct: “Politica noastră față de popoarele care locuiesc în vastele întinderi ale Rusiei ar trebui să fie de a încuraja orice formă de dezacord și divizare”.

Însă încă din primele zile ale războiului acest plan al naziștilor a eșuat. Cetatea Brest a fost apărată până la ultima picătură de sânge de către soldați de peste treizeci de naționalități diferite. De-a lungul războiului - în bătălii majore decisive, și în apărarea fiecărui cap de pod, a fiecărui metru de pămînt natal - vedem exemplele unei unităţi remarcabile.

Pentru milioane de evacuați, regiunea Volgăi și Uralii, Siberia și Orientul Îndepărtat, republicile din Asia Centrală și Caucaz au devenit casă. Locuitorii lor au împărțit totul cu aceştia tot ce au avut, au sprijinit cu tot ce au putut. Prietenia popoarelor, asistența lor reciprocă a devenit pentru inamic o adevărată fortăreață indestructibilă.

Uniunea Sovietică, Armata Roșie, au avut o contribuție decisivă în înfrângerea nazismului, oricît s-ar încerca astăzi să se dovedească contrariul. Ei sînt eroii care au luptat până la capăt în încercuire la Byalystok și Moghilev, la Uman și Kiev, la Viazma și Harkov. Cei care au luptat lângă Moscova și Stalingrad, la Sevastopol și Odessa, la Kursk și Smolensk. Varșovia, Belgrad-ul, Viena și Praga au fost eliberate. Koenigsberg-ul și Berlinul au fost luate cu asalt.

Susținem adevărul adevărat, nici cosmetizat ori lustruit, despre război. Acest adevăr popular, uman - dur, amar și nemilos – el ne-a fost în mare parte desluşit de scriitorii și poeții care au trecut prin focul și iadul încercărilor din prima linie a frontului. Pentru mine, ca și pentru alte generații, poveștile lor sincere şi profunde, romanele şi nuvelele, acea pătrunzătoare “proză a locotenenţilor” precum și poeziile au lăsat pentru totdeauna o urmă în sufletul meu, au devenit un fel de testament - pentru a-i cinsti pe veterani, pe cei care au făcut tot ce au putut pentru Victorie, pentru a ne aminti de cei care au rămas pe câmpurile de luptă.

Și astăzi replicile simple și măreţe ale poemului lui Alexandr Tvardovski “Am fost ucis lîngă Rjev...”, dedicat participanților la una dintre cele mai sângeroase și mai brutale bătălii ale Marelui Război Patriotic din zona centrală a frontului sovieto-german sunt absolut șocante. Armata Roșie a pierdut, inclusiv cu răniți și dispăruți, 1.342.888 de oameni, în timpul luptelor pentru orașul Rjev din octombrie 1941 şi până în martie 1943. Menţionez aceste cifre, teribile, tragice, colectate - pentru prima dată - din surse de arhivă şi încă departe de adevărul complet - , aducând astfel un omagiu eroismului celor cunoscuţi şi necunoscuţi, despre care - în anii de după război - , din diferite motive, s-a vorbit foarte puţin sau deloc.

Iată un alt document. Acesta este raportul Comisiei Internaționale pentru Reparații privitoare la Germania, condusă de I. Maysky, elaborat în februarie 1945. Sarcina comisiei a fost de a determina formula prin care Germania învinsă trebuia să compenseze puterile victorioase. Comisia a concluzionat: “Numărul petrecut de Germania pe frontul sovietic de zile-soldat depășește același număr pe toate celelalte fronturi aliate, de cel puțin 10 ori. Frontul sovietic a scos din funcţiune, de asemenea, patru cincimi din tancurile germane și aproximativ două treimi din avioanele germane.” URSS a reprezentat aproximativ 75% din toate eforturile militare ale coaliției antihitleriste. În timpul războiului, Armata Roșie a “măcinat” 626 de divizii ale țărilor "Axei", dintre care 508 erau germane.

Pe 28 aprilie 1942, Roosevelt a declarat în discursul său adresat națiunii americane: “Trupele ruse au distrus și continuă să distrugă mai multă forță militară, avioane, tancuri și tunuri ale inamicului nostru comun decât toate celelalte națiuni unite la un loc”. Churchill i-a scris într-un mesaj lui Stalin la 27 septembrie 1944, că “armata rusă a fost cea care a spintecat mașina de război germană...”.

Astfel de evaluari au avut ecou peste tot în lume. Pentru că în aceste cuvinte se află un mare adevăr, pe care nimeni nu l-a pus vreodată la îndoială. Aproape 27 de milioane de cetățeni sovietici au pierit pe fronturile de luptă, în captivitatea germană, înfometați și bombardați, în ghetourile și cuptoarele lagărelor naziste ale morții. URSS a pierdut unul din fiecare șapte cetățeni, Regatul Unit a pierdut unul din 127, iar Statele Unite ale Americii au pierdut unul din 320. Din păcate, acest număr de pierderi grele, ireparabile, ale Uniunii Sovietice nu este definitiv stabilit. Este necesar să se continue munca minuțioasă pentru a restabili numele și soarta tuturor celor căzuţi: soldați ai Armatei Roșii, partizani, prizonieri de război și prizonieri din lagăre de concentrare, civili, asasinaţi de către trupele de represiune. Este de datoria noastră. Aici un rol special îl au participanții la mișcarea de căutare şi consemnare a memoriei celor căzuţi în război, a asociațiilor militar-patriotice și de voluntariat, proiecte precum baza de date electronică “Memoria poporului” bazată pe documente de arhivă. Și, bineînțeles, este nevoie de o cooperare internațională strânsă pentru a face față unei astfel de provocări umanitare.

Victoria a fost obţinută prin eforturile tuturor țărilor și a popoarelor care au luptat cu inamicul comun. Armata britanică și-a apărat patria de invazie, s-a luptat cu naziștii și sateliții lor în Marea Mediterană, în Africa de Nord. Trupele americane și britanice au eliberat Italia, au deschis cel de-al doilea front. SUA a dat lovituri puternice, devastatoare, agresorului din Pacific. Ne amintim sacrificiile enorme ale poporului chinez și rolul lor enorm în înfrângerea militariștilor japonezi. Să nu uităm de luptătorii “Franţei Libere” care nu au recunoscut capitularea rușinoasă și au continuat să lupte împotriva naziștilor.

De asemenea, vom fi întotdeauna recunoscători pentru asistența oferită de aliați prin furnizarea de muniție, materii prime, alimente și echipamente Armatei Roșii. Aceasta a fost substanțială - aproximativ șapte la sută din producția militară totală a Uniunii Sovietice.

Nucleul coaliției antihitleriste a început să prindă contur imediat după atacul asupra Uniunii Sovietice, când Statele Unite și Marea Britanie au sprijinit-o necondiționat în lupta împotriva Germaniei lui Hitler. În timpul Conferinței de la Teheran din 1943, Stalin, Roosevelt și Churchill au format o alianță a marilor puteri, convenind să elaboreze o diplomație a coaliției, o strategie comună în lupta împotriva amenințării mortale comune. Liderii Celor Trei Mari au avut o înțelegere clară a faptului că unificarea capacităților industriale, de resurse și militare ale URSS, Statelor Unite, Marii Britanii va crea o superioritate incontestabilă asupra inamicului.

Uniunea Sovietică și-a îndeplinit pe deplin obligațiile față de aliați, a întins întotdeauna o mână de ajutor. Astfel, Armata Roșie a sprijinit debarcarea anglo-americană în Normandia printr-o operațiune de amploare -“Bagration” - în Belarus. În ianuarie 1945, ajunşi la Oder, luptătorii noștri au pus capăt ultimei ofensive puternice a Wehrmacht-ului pe Frontul de Vest, în Ardeni. Și la trei luni după victoria asupra Germaniei, URSS, în deplină conformitate cu Acordurile de la Yalta, a declarat război Japoniei și a învins armata japoneză din Guandong cu un efectiv de un milion de soldaţi.

Încă din iulie 1941, conducerea sovietică a declarat că “scopul războiului împotriva asupritorilor fasciști nu este doar de eliminare a amenințării care pluteşte asupra țării noastre, ci, de asemenea, de a ajuta toate popoarele Europei, care se află sub jugul fascist”. Către mijlocul anului 1944, inamicul fusese alungat de pe aproape întregul teritoriu sovietic. Însă inamicul a trebuit să fie urmărit până în bîrlogul său. Armata Roșie a început o misiune de eliberare în Europa, salvînd de la distrugere și înrobire, eluberînd naţiuni întregi de oroarea Holocaustului. A salvat Europa cu preţul sutelor de mii de vieți ale soldaților sovietici.

De asemenea, este important să nu uităm de imensa asistență materială pe care URSS a oferit-o țărilor eliberate în eliminarea amenințării cu foametea, în redresarea economiei și a infrastructurii. URSS a făcut acest lucru într-un moment în care mii de incendii de la Brest pînă la Moscova și Volga au lăsat în urmă doar cenușă. De exemplu, în mai 1945, guvernul austriac a cerut URSS un ajutor alimentar, deoarece nu putea să-și hrănească populația în următoarele șapte săptămâni, până la noua recoltă. Acordul conducerii sovietice de a trimite ajutorul alimentar solicitat de cancelarul de stat al Guvernului Provizoriu al Republicii Austriece, K. Renner, a fost descris ca fiind un “act salvator...” pe care “austriecii nu îl vor uita niciodată”.

Aliații au înființat împreună Tribunalul Militar Internațional pentru a pedepsi criminalii politici și de război naziști. Deciziile sale au oferit calificări juridice clare pentru crime împotriva umanității, cum ar fi genocidul, epurarea etnică și religioasă, antisemitismul și xenofobia. Tribunalul de la Nürnberg a condamnat, de asemenea, pe complicii naziștilor și pe colaboratorii lor.

Colaborarea cu naziştii, acest fenomen rușinos, a avut loc în toate țările europene. Astfel de “personalităţi” precum Petain, quisling, Vlasov, Bandera, acoliții lor, deși îmbrăcaţi în haine de luptători pentru independența națională sau pentru eliberarea de comunism, sunt de fapt nişte trădători și călăi. Adesea își depășeau stăpânii în cruzime şi inumanitate. În încercarea de a fi pe placul naziştilor, ca parte a grupurilor speciale punitive ei au efectuat de bunăvoie sarcini de o cruzime înspămîntătoare. Mîinile lor sînt pătate de sîngele celor ucişi în masacrele de la Babi Yar, Volyn, Hatyn, în acțiunile de exterminare a evreilor din Lituania și Letonia.

Și astăzi poziția noastră rămâne neschimbată: actele criminale ale complicilor naziști nu pot fi justificate, ei nu au un termen de prescripție. Ne încearcă, prin urmare, nedumerirea atunci când, într-o serie de țări, cei pătaţi de colaborarea cu naziștii sunt brusc echivalaţi cu veteranii celui de-al doilea război mondial. Cred că este inacceptabil să echivalezi eliberatorii cu invadatorii. Iar eroismul complicilor naziști poate fi văzut doar ca o trădare a memoriei părinților și bunicilor noștri. Trădarea idealurilor care au unit popoarele în lupta împotriva nazismului.

Atunci, liderii URSS, Statelor Unite și Marii Britanii s-au confruntat fără exagerare cu o sarcina istorică. Stalin, Roosevelt, Churchill au reprezentat țări cu ideologii diferite, aspirații de stat, interese, culturi diferite, însă au dovedit o mare voință politică, care s-a ridicat deasupra contradicțiilor și preferințelor fiecăruia, punînd adevăratele interese ale lumii pe primul loc. Ca urmare, liderii acestor ţări au reușit să ajungă la un acord și să ajungă la o soluție de care a beneficiat întreaga umanitate.

Puterile victorioase ne-au lăsat cu un sistem care a devenit chintesența căutărilor intelectuale și politice de mai multe secole. O serie de conferințe - Teheran, Yalta, San Francisco, Potsdam - au pus bazele unei lumi care a trăit fără vreun război global timp de 75 de ani, în ciuda celor mai ascuțite contradicții.

Revizionismul istoric la care asistăm astăzi în Occident, în special în ceea ce privește tema celui de-al doilea război mondial și rezultatul acestuia, este periculos deoarece denaturează în mod grosolan şi cinic înțelegerea principiilor dezvoltării pașnice stabilite în 1945 de conferințele de la Yalta și San Francisco. Principala realizare istorică a conferinţei de la Yalta precum și alte decizii ale momentului a fost aceea de a conveni asupra instituirii unui mecanism care să permită marilor puteri să se păstreze în cadrul diplomației în rezolvarea diferendelor dintre ele.

Secolul 20 a adus conflicte mondiale totale și atotcuprinzătoare, iar în anul 1945 au intrat în arenă și armele nucleare, capabile să distrugă fizic planeta Pământ. Cu alte cuvinte, soluționarea litigiilor prin forță a devenit prohibitiv de periculoasă. Învingătorii din cel de-al doilea război mondial au înțeles asta. Am înțeles și ne-am dat seama de propria noastră responsabilitate față de umanitate.

Trista experiență a Ligii Națiunilor a fost luată în considerare atunci, în 1945. Astfel a apărut instituția membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate și puterea de veto ca privilegiu și responsabilitate a acestora.

Ce reprezintă veto-ul în Consiliul de Securitate al ONU? Spusă în mod deschis, aceasta este singura alternativă rezonabilă la confruntarea directă dintre principalele puteri. Este afirmarea uneia dintre cele cinci puteri potrivit căreia o soluție este inacceptabilă pentru aceasta, este contrară intereselor sale și este contrară noțiunii de abordare corectă. Restul țărilor, chiar dacă nu sunt de acord, acceptă această poziție de la sine, refuzând să mai încerce să-și realizeze aspirațiile lor unilaterale. Adică, într-un fel sau altul, trebuie să cauți compromisuri.

Noua confruntare globală a început aproape imediat după sfârșitul celui de-al doilea război mondial și a fost uneori foarte acerbă. Faptul că Războiul Rece nu s-a diseminat în lumea a treia, a confirmat convingător eficacitatea acordurilor încheiate de către Cei Trei Mari. Normele de conduită convenite în crearea ONU au permis minimizarea riscurilor și menținerea confruntării sub control în viitor.

Desigur, vedem că sistemul ONU lucrează acum cu destule tensiuni și nu atât de eficient pe cât ar putea. Însă ONU își îndeplinește în continuare funcția sa principală. Principiile Consiliului de Securitate al ONU sunt un mecanism unic de prevenire a unui mare război sau a unui conflict global.

Apelurile de a trece peste dreptul veto și de a refuza privilegiile speciale ale membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate sunt, de fapt, iresponsabile. La urma urmei, în cazul în care s-ar întîmpla acest lucru, Națiunile Unite vor deveni, în esență, aceeași Ligă a Națiunilor, un loc pentru discuții lipsite de substanţă, o insituţie lipsită de orice pârghie asupra proceselor mondiale. Finalul unei astfel de abordări este binecunoscut. De aceea, puterile victorioase au abordat formarea unui nou sistem de ordine mondială cu cea mai mare seriozitate, astfel încât să nu repete greșelile predecesorilor.

Crearea unui sistem modern de relații internaționale este unul dintre cele mai importante rezultate ale celui de-al doilea război mondial. Chiar și cele mai ireconciliabile contradicții - geopolitice, ideologice, economice - nu împiedică găsirea unor forme de coexistență și interacțiune pașnică, dacă există dorință și voință. Astăzi, lumea nu traversează una dintre cele mai liniștite perioade ale sale. Totul se schimbă: de la echilibrul global al puterii și influenței până la fundamentele sociale, economice și tehnologice ale societăților, statelor, continentelor întregi. În epocile trecute, schimbări de o asemenea magnitudine au fost aproape întotdeauna însoţite de mari conflicte militare, de lupte pentru putere pentru a construi o nouă ierarhie globală. Datorită înțelepciunii și previziunilor politice ale Puterilor Aliate, a fost posibil să se creeze un sistem care să se țină departe de manifestările extreme ale rivalităților în dezvoltarea mondială, atât de obiective şi inerente istoric.

Este de datoria noastră să ne asigurăm că toți cei care își asumă responsabilitatea politică, în special reprezentanții puterilor victorioase din cel de-al doilea război mondial, să se asigură că acest sistem este păstrat și îmbunătățit. Astăzi, la fel ca în 1945, este important să arătăm voință politică și să discutăm viitorul împreună. Colegii noștri – domnii Xi Jinping, Macron, Trump, Johnson - au susținut inițiativa Rusiei de a organiza o reuniune a liderilor celor cinci state nucleare, membri permanenți ai Consiliului de Securitate. Le mulțumim pentru acest lucru și ne așteptăm ca o astfel de întâlnire față în față să poată avea loc cât mai curând posibil.

Care este agenda viitorului summit? În primul rând, în opinia noastră, este oportun să discutăm măsurile de dezvoltare a iniţiativelor colective în relaţiile internaţionale, să vorbim deschis despre chestiuni legate de conservarea păcii, despre consolidarea securității globale și regionale, despre controlul armelor strategice, despre eforturile comune de combatere a terorismului, extremismului, precum şi despre alte provocări și amenințări presante.

Un subiect separat al agendei reuniunii este situația din economia globală, în special depășirea crizei economice cauzate de pandemia de coronavirus. Țările noastre iau măsuri fără precedent pentru a proteja sănătatea și viața oamenilor, pentru a sprijini cetățenii aflați în situații dificile de viață. Însă gravitatea consecințelor pandemiei, precum şi rapida redresare a economiei globale şi ieşirea acesteia din recesiune depind de capacitatea noastră de a lucra împreună și în colaborare, ca parteneri reali. Este cu atât mai inacceptabil să transformăm economia într-un instrument de presiune și confruntare. Protecția mediului și schimbările climatice, precum și securitatea spațiului informaţional global, se numără printre subiectele cele mai solicitante.

Agenda propusă de Rusia pentru viitorul summit G5 este extrem de importantă și relevantă pentru țările noastre și pentru lume. Și ceea ce contează este faptul că avem idei și inițiative concrete.

Nu există nicio îndoială că summitul la care vor participa Rusia, China, Franța, Statele Unite și Marea Britanie va juca un rol important în găsirea răspunsurilor comune la provocările și amenințările contemporane și va demonstra un angajament comun față de spiritul alianței, faţă de înaltele idealuri și valori umaniste pentru care tații și bunicii noştri au luptat umăr la umăr.

Bazându-ne pe o memorie istorică comună, putem și trebuie să avem încredere unul în celălalt. Acest lucru va oferi o bază solidă pentru negocieri de succes și pentru acțiuni concertate pentru a consolida stabilitatea și securitatea în lume, pentru prosperitatea și bunăstarea tuturor națiunilor. Fără exagerare, aceasta este datoria și responsabilitatea noastră comună față de lume, față de generațiile prezente și viitoare.

 

Ziua Victoriei 2020

Ambasada Federatiei Ruse

logo centrul rus

Ziua Victoriei 2020 este un proiect al Ambasadei Federației Ruse la București realizat în colaborare cu Centrul Rus de Știință și Cultură.

Go to top